2.La toţi ne e frică. Scopul pentru care trăiesc lipseşte cu desăvârşire. Nici un scop nu mi se pare demn de existenţă. Oricât de atrăgător ar putea părea la prima vedere un scop, dacă mă detaşez un pic şi-l judec în profunzime, acel scop îşi pierde sensul pentru mine. Şi ce dacă am făcut cutare şi cutare lucru, şi ce dacă aş putea face cutare sau cutare lucru? În faţa morţii nimic nu mai are sens. În faţa acestei existenţe incerte, inutile, toate scopurile îşi pierd sensul. Suntem o lume de nebuni în care fiecare face ce vrea, crezând c-aşa e bine, crezând că asta trebuia făcut şi nicidecum altceva. Cum or fi putând oamenii să fie aşa siguri pe ei? Cum or fi putând să trăiască şi să moară aşa nepăsători crezând că ştiu ceea ce de fapt nu ştiu? De ce doar mie mi-e frică, de ce doar eu nu sunt niciodată mulţumit de nimic? Sunt cel mai naiv dintre toţi? Sunt cel mai puţin naiv? De ce toţi ceilalţi oameni se ascund de frica incertitudinii? De ce se ascund de ei înşişi? Cum se pot minţi pe ei înşişi?
Trăiesc pentru că nu mor, dar dacă aş muri nu mi s-ar părea o tragedie. Trăiesc aşa, la întâmplare, să văd ce se mai întâmplă în lumea în care nu se poate întâmpla nimic. Mi-e frică de moarte, dar şi mai frică mi-e de viaţă. Mi-e frică de viaţa fără moarte, mi-e frică de moartea fără altă viaţă. Mi-e frică de mine, mi-e frică să-mi mai fie frică…
Uneori am momente de îndoială şi suspiciune absolută: nu numai că eu exist şi am aceste temeri, dar culmea, mai există şi alţii la fel ca mine şi care au „nesimţirea“ să pretindă că şi ei au aceleaşi probleme ca şi mine şi şi pe ei îi chinuie aceleaşi întrebări şi trăiesc aceleaşi sentimente de groază ca şi mine. Niciunul nu e cu mult superior mie, niciunul cu mult inferior. Şi nu-mi vine să cred că nu sunt singurul! Uneori sunt aproape sigur că toţi ceilalţi sunt falşi şi mă sperii, căci ei par atât de reali!
